Expediţia Românească „De Partea Ta”

Membrii expediţiei:
Cătălin NEACŞU, 28, Piteşti – Area Sales Manager la „Noua Generaţie”
Zsolt TOROK, 33, Arad -Tehnician dentar
Cristian TZECU, 36, Timişoara – Fotograf, Drd. al Universităţii Politehnica Timişoara
Faţă de alte expediţii himalayene, cred că pentru mine totul a stat sub apăsătorul semn al incertitudinii, de la vestea că am primit finanţarea necesară (asta pe lângă economiile mele) cu doar două săptămâni înainte de plecare, până la ultimul pas înainte de vârf.
Discutasem cu Zsolt încă din iarnă ideea unei ascensiuni pe Cho Oyu, însă de dorinţa lui Cătălin am aflat cu doar două luni înainte. Deşi acesta nu ieşise din ţară până atunci, s-a dovedit a fi de bază pe tot parcursul expediţiei.
Ajunşi în Katmandu, capitala Nepalului, la sfârşit de august, am consacrat câteva zile ultimelor pregătiri, urmând ca în 1 septembrie să trecem graniţa în Tibet…. pardon, China! Ne-a luat mai bine de 10 zile până în Tabăra Avansată de Bază (ABC), la 5700 m, răstimp în care ne-am aclimatizat corespunzător. Contactul cu lumea tibetană despre care unii din noi ştiau doar din filme, deşi emoţionant, a fost umbrit de tot ce a însemnat şi continuă să o facă, brutala dominaţie chineză.
Din câte mi s-a spus, în ABC erau în jur de 400 de oameni, atât alpinişti, cât şi bucătari, ajutoarele lor şi conducătorii turmelor de iaci cu care am transportat echipamentul. Şerpaşii au devenit o prezenţă de nelipsit, mulţi alpinişti folosindu-le serviciile în schimbul unor sume considerabile.
Expediţia noastră, organizată de Monterosa Treks and Expeditions din Nepal, a avut alpinişti din Slovenia, Japonia, Ţara Bascilor, Danemarca, Polonia şi România. Alături de noi, deşi cu proiect şi finanţare separată, au fost românii Sergiu MATEI şi Alexandru GĂVAN, din Bucureşti.
După câteva zile în ABC, un lama a oficiat „puja”, un ritual buddhist de îmbunare a zeilor (Cho Oyu înseamnă în tibetană „Zeiţa de Turcoaz”); abia apoi am putut urca, binecuvântaţi, spre înălţimi. Tabăra 1, situată la cota 6400 şi Tabăra 2 la 7100 m, au fost echipate în decursul a cinci zile, urmând să dăm asaltul final după o necesară odihnă în ABC.
„Zeiţa” s-a dovedit însă a fi temperamentală, o ninsoare ce arareori s-a oprit timp de cinci zile lungi ajungând să pună sub semnul întrebării prezenţa oricui pe vârf. Până la urmă, incertitudinea s-a spulberat asemeni norilor şi câteva echipe au spart gheaţa, la propriu, în drumul spre taberele superioare. Înaintea tuturor s-a aflat Zsolt, solitar, condus de dorinţa de a-şi sărbători cei 33 de ani împliniţi în 29 septembrie, pe vârf. Cătălin şi cu mine am preferat să aşteptăm şi alte grupuri, crescându-ne astfel şansele de reuşită.
Ziua de 29 însă nu i-a oferit lui Zsolt cadoul mult visat, zăpada mare şi aerul rarefiat oprindu-l la 7800 m (chiar şi acum, ideea că un român ajunge să bată, în Himalaya, urme pentru şerpaşi, mi se pare paradoxală!).
În 30 septembrie, Cătălin şi cu mine ne-am reîntâlnit cu Zsolt în T2. Planul meu de a urca pe vârf a doua zi, în 1 octombrie, nu a fost fructuos. Cătălin a respins ideea fiind neaclimatizat suficient, iar Zsolt şi cu mine ne-am întors dupa câteva ore de urcuş în noapte, rebegiţi de frig.
Ziua cea mare, 2 octombrie, a început la ora 01: 45 când după mai bine de o oră de echipare înfrigurată, am pornit toţi trei spre vârf. Ni s-a alăturat şi Alexandru Găvan, rămas singur după ce Sergiu Matei a renunţat în urma unui edem pulmonar.
După mai bine de patru ore am atins cota 7500, unde era instalată Tabăra 3, folosită în special de cei ce aveau butelii cu oxigen pentru ascensiune. Nouă ne-a fost mai eficient să urcăm direct din T2 mai mult, dar fără bagaje, decât să mai pierdem o zi cu instalarea T3.
Un prim obstacol tehnic, Rock Band, a marcat începutul unui pasaj aproape vertical. Sfârşitul său, după o oră solicitantă, ne-a scos la soare, după aproape opt ore de mers prin frig extrem. Mi-au mai trebuit încă cinci ore, într-un ritm mult prea lent ca să mă simt cu adevărat la 8000 de metri şi să ajung pe platoul somital, la mai puţin de o oră de punctul de cotă maximă, deşi aflat cu doar 50 metri mai sus.
La ora 16 (ora Nepalului), la capătul a 14 ore reci şi grele, ajuns pe creştetul Zeiţei de Turcoaz, am avut certitudinea reuşitei – la nici 30 km în linie dreaptă se înălţa, doar pentru mine, Chomolungma, Zeiţa Mamă a Pământului, cel mai înalt vârf al lumii.
Întocmai ca şi anul trecut, am avut cu mine un steag cu semnături ale persoanelor cu dizabilităţi de dezvoltare de la Centrul de zi „Pentru Voi” din Timişoara, pe care l-am fotografiat în mâinile alpinistului sloven Pavle Kozjek, întâlnit pe vârf. Apoi l-am lăsat acolo – legat de o butelie de oxigen abandonată – în bataia vântului, aproape de cer, la 8200,5 m. Asta deoarece, din respect pentru cei pe care i-am reprezentat, nu am vrut să calc pe vârful propriu-zis.
La 15 minute după mine a ajuns şi Cătălin, stabilind o remarcabilă performanţă pentru un alpinist ce nu mai străbătuse decât Carpaţii, iar după trei sferturi de oră, şi Alexandru.
Cu Zsolt ne-am întâlnit la coborâre, la capătul platoului. Lungile zile în care a stat la altitudine şi-au cerut preţul, încetinindu-l prea mult ca să mai atingă vârful.
Epuizanta coborâre până la cort s-a încheiat la 21 de ore de la plecare, în lumina generoasă a unei luni pline, cu jumătate din Himalaya la picioarele noastre.
Frigul îndurat în ziua de vârf mi-a provocat degerături uşoare la picioare şi am hotărât să fac efortul de a coborî următoarea zi până în ABC (la căldură şi supraveghere medicală), baieţilor rămânându-le să dezechipeze şi T1. Sarcină grea, în condiţii de vânt ce nu te lasă să stai în picioare.
Seara de 4 octombrie a marcat întoarcerea lor în bază, extenuaţi peste măsură, mai ales Zsolt, suspect de edem pulmonar (cu senzaţia de „trei doze de bere în plămânul stâng, pe care le vom deschide şi bea jos, în Katmandu”).
Aşa a şi fost, câteva zile de odihnă în capitala nepaleză ne-au prins bine tuturor, atât lor, care urmau să se întoarcă în ţară, cât şi mie, care împreună cu Roxana, urma să străbatem India, de la Darjeeling şi Kolkata până în Mumbai şi Rajahstan, într-un periplu fotografic ce sper că a fost rodnic.
Mi-ar plăcea să cred că în urmă nu am lăsat doar un munte ce ne-a acceptat prezenţa, ci şi începutul unei prietenii, a unei alte viziuni asupra lumii. Sper însă că marea mea cucerire va fi mesajul de toleranţă şi înţelegere pentru cei ale căror semnături au rămas să fluture sub marele cer.

Cristian Tzecu
Timişoara, 12 noiembrie 2006

articol publicat in revista KNOX nr. 21

Blog Gallery by Picturesurf

Tags: Alpinism, Catalin Neacsu, Cho Oyu, Cristian Tzecu, Expeditie, Zsolt Torok

This entry was posted on Tuesday, May 5th, 2009 at 23:35 and is filed under Alpinism, Expeditii. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.